Bune tratamente

Există bune tratamente intrafamiliale sau nu?

Este o întrebare pe care o repetăm deseori. Ne-am obişnuit să vorbim despre maltratarea copilului, dedespre abuz, neglijare şi exploatare şi vorbim mai puţin despre bunele tratamente. Mass-media promovează zilnic exemple de violenţă asupra copilului şi nu numai ignorând complet exemplele pozitive, exemplele de bune tratamente pentru copi în familie şi societate.

Bunele tratamente în familie sunt definite de către Suzanne Robert-Ouvray, Dr. În psihologie clinică şi psihoterapeut, ca fiind starea de bine, de sănătate a relaţiei părinţi – copii.

Obişnuim să spunem că bunele tratamente pentru un copil înseamnă contrariul maltratării copilului, să nu-l agresăm, să nu-l ignorăm, să nu-l exploatăm sau să ironizăm sau minimalizăm sentimentele şi emoţiile lui, să nu-l utilizăm ca pe un obiect sexual sau ca pe un obiect de joacă sau consolare.

Dacă "binetraitance" este antidotul violenţei educative însemană că natura sa este de origine pozitivă. A bine trata un copil însemnând a-l: respecta, proteja, a-i satisface nevoile (bazale, de libertate, de limite, de recunoştere, de tandreţe şi în debutul vieţii sale de psihomotricitate.)

A trata bine un copil însemnă a-l învăţa să se iubească, să iubească statutul său de fiinţă umană.

Prima etapă a bunelor tratamente pentru copil constă în a recunoaşte şi respecta nevoile sale fundamentale şi satisfacerea lor minimală. Nesatisfacerea lor duce la frustrări. Frustrări care nu pot fi de fiecare dată suprimate deşi mulţi părinţi încearcă să evite frustrările copiiilor lor.

A doua etapă a bunelor tratamente ar fi cea a limitelor. La începutul vieţii sale copilul este bulversat de stimulii externi sau interni care nu au un sens pentru el, stimuli pe care nu-i înţelege de fiecare dată. Cuvintele, gesturile, comportamentele părinţilor sunt cele care îl vor ajuta pe copil să cunoască mediul înconjurător, lumea în care trăieşte. Pentru ca micul copil că cunoască în mod realist lumea are nevoie de limite, limite pe care părinţii le pot percepe şi transmite copilului.

Este important în cadrul bunelor tratamente pentru copil să acordăm copilului dreptul să-şi exprime toate sentimentele: de agitaţie, iritare, gelozie, tristeţe, bucurie, excitaţie etc. Luând în considerare înţelegerea sentimentelor copilului implică şi înţelegerea plângerilor sale, a nemulţumirilor.

Pentru a educa un copil nu este nevoie de violenţă dar e bine să ştim că nu vom putea feri copilul întodeauna de violenţă. Ideea nu este aceea de a suprima violenţa care este inerentă finţei umane şi formelro noastre de conştiinţă ci de a o repera, de a o tolera într-o anumită măsură şi a o gestiona.

Bunele tratamente nu protejează copilul de traumele vieţii dar aduce în prim plan conştiinţa de a exista de a fi om şi pune în prim plan copilăria ca bază şi fundament al dezvoltării.

ŞCOALA PĂRINŢILOR

Marele psiholog Winnnicott spunea in una din lucrarile sale " Nu avem nevoie de parinti foarte buni. Doar de parinti suficient de buni..."

Expertii considera ca de cele mai multe ori probleme copilului sunt de fapt "problemele familiei, ale parintilor" prin urmare, cei care trebuie sa se schimbe sunt parintii si nu copii. Parintii incep sa se intrebe din ce in ce mai mult: "Sunt sau nu un parinte destul de bun? Ce trebuie sa fac ca sa fiu un parinte bun?"

În România este pregnantă nevoia părinţilor de a avea cunoştinţe adecvate despre îngijirea copilului şi despre cunoşterea copilului şi a copilăriei. Un sondaj recent arată că adulţii preferă să citească ghiduri, cărţi care îi învaţă ce trebuie să facă în anumite situaţii şi cum, în schimbul cărţilor beletristice.

De multe ori sunt depasiti de grijile de la serviciu, problemele zilnice de acasa, prin urmare le vine cu atat mai greu sa inteleaga de ce copilul lor nu se simte bine, de ce nu are note bune, de ce nu se mai poate intelege cu el. De multe ori sunt prea mandrii sau ptrea preocupati sa ceara ajutorul unui specialist sau nu au banii necesari pentru a merge la un specialist, astfel incat prfera sa se descurce singur, sa vorbeasca cu o vecina sau sa ignore nevoile si problemele copilului spunand "le va trece".

In scoli educatia parintilor este destul de sumar tratata si mult prea didactica.

Informarea si educarea părinţilor este necesară pentru ca toţi copiii să se bucure de îngrijiri corecte pentru sănătate şi supravieţuire, pentru o nutriţie adecvată nivelului de dezvoltare fiziologică şi psihologică, pentru evoluţia proceselor intelecuale şi afectiv emoţionale care să conducă la formarea unei persoane autonome.

Toţi copii au nevoia şi dreptul de a fi îngrijiţi şi crescuţi de părinţii lor într-o manieră competentă.

Studiul realizat de UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri, Step by Step "Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în România" oferă informaţii clare despre specificul competenţelor parentale ale părinţilor din România, despre cunoştinţe, atitudini şi practici ale părinţilor reflectate în domeniile esenţiale ale creşterii şi devoltării copilului.

Concluziile şi recomandările studiului sunt vaste şi vizează acţiuni directe cu părinţii: implementarea unui plan naţional de educare a părinţilor, de pregătire a lor ca primi educatori ai copilului, organizarea unor campanii de informare şi sensibilizare cu privire la importanţa aspectelor de ordin psihic în dezvoltarea şi educarea copiilor etc.

ATASAMENT

Atasamentul este o puternica forma de legatura afectiva si exista in forma embrionara inca de la nou nascut. Conform teoriei atasamentului, toti copii se ataseaza de persoanele cu responsabilitati de ingrijire, indiferent de felul in care sunt tratati.

Copilul se naste cu un set de tipare de comportament caracteristice speciei om. Scopul atasamentului este obtinera si pastrarea sigurantei. Aceasta siguranta inseamna la inceput supravietuire urmand ca mai apoi sa se rafineze si sa capete noi intelesuri mai indepartate de supravietuirea imediata.

In copilarie, atasamentul se formeaza initial fata de parinti urmand ca mai apoi sa se dezvolte in cursul adolescentei si a restului existentei prin intermediul unor legaturi noi.

Capacitatea de a acorda si de a cauta protectie este una din principalele caracteristici ale unei functionari sanatoase. In mod asemanator, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a explora izvoraste tot din legaturile afective securizante din mica copilarie pentru inceput si copilarie si adolescenta mai apoi. Desigur ca este de preferat ca tratamentul sa fie adecvat, ca ingrijirea sa fie completata de un comportament de atasament si copilul sa se simta suficient de securizat incat sa poata explora lumea din jur pornind de la o baza sigura. Asta presupune din partea copilului sa interiorizeze mama, sa o conserve in el. Nu este insa necesar ca mama (sau persoana care ofera ingrijire) sa faca tot ceea ce este omeneste cu putinta pentru a oferi maximum de siguranta, grija si atentie. O mama buna este aceea care ofera suficient copilului incat acesta sa dezvolte un atasament securizant. Alfel spus, o mama buna este aceea care este suficient de buna pentru copilul ei. Atasamentul copilului fata de alte persoane care-l ingrijesc poate compensa in unele conditii atasamentul nesecurizat fata de parinti sau chiar lipsa acestuia. Asa se si intampla adesea cu copii abandonati, institutionalizati sau adoptati.

Teoria tasamentului a fost dezvoltata de John Bowlby (1908 - 1990) si elaborata ca trilogie a sistemului biocomportamental. Bowlby descrie atasamentul ca un dublu proces, complex, in care copilul devine legat emotional de mebrii familiei sale, de obicei de mama, tata, frati, in ordinea descrescatoare a intensitetii trairii afective.

Atasament sigur se dezvolta atunci cand individul are incredere in disponibilitatea parintilor. El stie ca parintii vor fi langa el si il vor sustine in cazul in care va avea probleme. De aceea copilul se simte capabil sa exploreze lumea sa caute si sa incerce lucruri noi.

Atasamentul angoasat ambivalent se dezvolta atunci cand individul nu este sigur pe protectia si disponibilitatea parintilor de a-l ajuta daca va avea nevoie. Copilul se „agata" si cere atentie tot timpul. Are dificultati in a explora lumea externa si se arata angoasat. Aceasta se datoreaza faptului ca uneori parintele este disponibil uneori nu. Cel mai adesea parintele se foloseste de amenintarea cu separatia sau abandonul in scop „didactic".

Atasamentul evitant presupune o lipsa de incredere in faptul ca atunci cand va cere ingrijiri va si gasi ba din contra, crede ca va fi respins. Se intampla adesea ca aceste persoane odata ajunse mature vor avea un fals Eu, si nu se vor bucura de dragoste si sprijin din partea celorlalti. In primul rand pentru ca nu vor cauta aceste lucruri. Rejectile repetate sau institutionalizarea din copilarie il pot transforma intr-o persoana izolata, ostila sau chiar antisociala.

Daniela Gheorghe – coordonator programe
Federatia Organizatiilor Neguvernamentale pentru Copil – FONPC