Cum s-a născut acest proiect:
În calitatea mea de asistent tehnic francez pe lângă ANPDC, funcţie pe care o exercit în România de mai bine de doi ani în cadrul cooperării franco-române, am avut ocazia să mă întâlnesc şi să discut cu numeroşi profesionişti, unii dintre ei prezenţi astăzi aici. Aceştia au participat la naşterea acestui proiect, în cooperare cu Federaţia ONG-urilor pentru Copil, căreia îi adresez călduroase mulţumiri, reprezentată de Daniela GHEORGHE, cu care am lucrat în echipă.

Istoric : împărtăşirea anumitor repere extrase din experienţa mea
În cadrul primei sesiuni, care s-a concentrat pe ataşament şi relaţiile precoce între copil şi mama sa sau între acesta şi tatăl său, am constatat că aportul ştiinţelor umane din anii 50, în special prin John BOWLBY, René SPITZ, Jenny AUBRY, a determinat o evoluţie a practicilor faţă de copii şi părinţii lor.

La finele anilor 70, în Franţa, am avut ocazia să particip, în domeniul protecţiei copilului, la lucrările iniţiate de pedopsihiatrii, pediatrii şi psihologii Myriam DAVID, Geneviève APPELL, Danièle RAPOPORT şi Janine LEVY. Inspirându-se, printre altele, din experienţa casei de copii Löczy din Budapesta, creată de pediatra maghiară Emmi PIKLER, aceştia au transformat funcţionarea leagănelor de copii precum şi îngrijirile acordate copiilor mici pentru a favoriza dezvoltarea acestora şi a preveni tulburările de ataşament.

Către sfârşitul anilor 80, a început să fie luată în calcul problematica reprezentărilor faţă părinţi şi a activităţilor care ar putea fi desfăşurate cu familii în situaţie de separare. În acelaşi timp, s-a impus necesitatea dezvoltării prevenirii şi luptei contra relelor tratamente faţă de copii, atrăgând după sine o modificare a acestor reprezentări şi practici.

În 1997, printr-o inversare a abordării, apare conceptul de „bune tratamente". După cum afirmă Paul DURNING (profesor în ştiinţele educaţiei), „utilizarea acestui concept contribuie la evitarea unei polarizări doar către relele tratamente , deschizând perspectiva către studiul condiţiilor unei educaţii familiale reuşite." Cu toate acestea, nu este vorba despre o „opoziţie simplă, binară şi normativă, în care tot ce nu înseamnă bune tratamente înseamnă rele tratamente." Am considerat această abordare posibilă de a fi propusă astăzi în România; împreună cu FONPC, am dorit să vă împărtăşim această reflexie.

În aprofundarea acesteia ne vor ajuta, pornind de la cunoştinţele actuale şi de la practica lor clinică, cei patru lectori, români şi francezi, cărora le mulţumesc călduros pentru că ne-au onorat invitaţia.